Hiperbola israeliană: arta înșelăciunii

Cum entitatea suprematistă sionistă își ține inamicii și prietenii în defensivă.

Benjamin Netanyahu folosește o imagine din desene animate a unei bombe pentru a dramatiza afirmația sa conform căreia Iranul se apropie de producerea unei arme nucleare, în timpul discursului său la Adunarea Generală a ONU de la New York, pe 27 septembrie 2012.

Hiperbola israeliană este la fel de veche ca statul israelian. Este tautologică, servind drept rațiune de a fi și modus operandi a Israelului, statul garnizoană.

O farsă fantastică și, de asemenea, periculoasă în felul în care depășește simpla retorică pentru a modela strategia proiectului colonialist sionist în Palestina și Orientul Mijlociu în general.

Timp de decenii, Israelul a promovat și a produs amenințări – amenințări grave, amenințări existențiale – folosindu-le ca pretext pentru războaie preventive și justificare pentru păstrarea teritoriilor ocupate. I-a demonizat pe palestinieni și pe arabi drept „terorişti” odioşi, aplecați asupra distrugerii Israelului, a exagerat capacitatea și intenția Iranului de a dezvolta și desfășura arme nucleare și, în ultimul timp, purtătorii de cuvânt și susținătorii săi au acuzat invariabil criticii Israelului de antisemitism.

Israelul a comercializat și amplificat cu pricepere și cu succes aceste și alte acuzații, mai ales după victoria și ocupația din războiul din 1967, ridicând hiperbola într-o formă de artă de înșelăciune, extorcare și propagandă.

A susținut în mod regulat că, de dragul securității sale naționale, chiar și al supraviețuirii, nu a avut „ein breira” (nicio alternativă) decât să se lanseze într-una sau alta invazie ilegală sau îngrozitoare, ocupație, încarcerare în masă, asasinat sau atac preventiv.

Așadar, n-ar fi trebuit să fie o surpriză când, luna trecută, Israelul a desemnat șase grupări palestiniene proeminente pentru drepturile omului drept „organizații teroriste”, cu doar câteva zile înainte de a anunța o extindere majoră a coloniilor sale ilegale în Cisiordania ocupată. Deși fabricată și nefondată, desemnarea i-a pus pe palestinieni în defensivă și a deplasat atenția internațională de la ocupația și crimele Israelului.

Israelianul responsabil pentru ambele decizii este nimeni altul decât generalul de război și ministrul apărării Benny Gantz. El a fost cel care a condus atacul israelian împotriva Fâșiei Gaza în 2014 și care este acuzat de crime de război pentru moartea a peste 2.000 de palestinieni, inclusiv a peste 500 de copii. El a fost cel care a candidat pentru parlament în 2019, pe baza unui record de vărsări de sânge, lăudându-se că a ucis 1.364 de „terorişti”, a se citi civili nevinovați lipsiți de apărare.

Sună asta ca o persoană cu vreo legitimitate de a judeca palestinienii? Într-adevăr, ocupanții au vreo legitimitate să-i judece pe ocupați?

Ei bine, el nu este singur. De fapt, Gantz face ecoul unei întregi clase de cinici isterici, nu mai puțin șefii săi actuali și anteriori, premierii Naftali Bennett și Benjamin Netanyahu.

În 2015, Bennett, liderul coloniștilor extremiști religioși și ministrul educației, l-a numit pe partenerul instituțional moderat al Israelului, președintele Mahmoud Abbas, „un terorist” și a declarat că Israelul „nu ar trebui să vorbească cu el”.

Astăzi, prim-ministrul Bennett folosește același pretext pentru a-l boicota pe Abbas și a sustrage Israelul de la orice diplomație semnificativă cu palestinienii. Desigur, el îl pedepsește și pe președintele palestinian pentru că a dus Israelul la Curtea Penală Internațională pentru crimele de război din Palestina.

Israelul nu doar deformează și exagerează amenințările palestinienilor asupra sa și respinge acuzațiile asupra propriul său terorism de stat, face același lucru și pe frontul nuclear.

Timp de aproape trei decenii, cel mai longeviv prim-ministru al Israelului, Netanyahu, a acuzat constant Iranul că a dezvoltat în secret arme nucleare pentru utilizare împotriva Israelului și a pledat pentru nimic altceva decât sancțiuni drastice și/sau, de preferință, război împotriva regimului iranian. Israelul a susținut că Iranul va produce o bombă în 1998, 1999, 2000, 2004, 2005, 2010, 2011, 2013, 2014 și 2015 și în fiecare an de atunci.

Poate că Netanyahu nu a reușit să convingă puterile occidentale să folosească forța împotriva „Iranului rău”, așa cum au făcut-o împotriva Irakului, dar a reușit să le șantajeze pentru a menține sancțiuni paralizante împotriva iranienilor.

Promovarea amenințării nucleare iraniene i-a permis, de asemenea, să țină armele nucleare ale Israelului departe de masa discuțiilor, să asigure superioritatea militară regională totală a Israelului externalizând costurile financiare și să insiste asupra libertății totale de acțiune împotriva Iranului și a aliaților săi.

S-a dovedit o strategie câștigătoare în relațiile cu proprii aliați ai Israelului, în special cu Statele Unite. De exemplu crizele israeliene împotriva unopra dintre cei mai pro-israelieni președinți americani, Ronald Reagan și George W Bush.

În 1981, prim-ministrul Menachem Begin a acuzat SUA că tratează Israelul ca pe o „republică bananieră” și a lăsat să se înțeleagă că există „nuanțe antisemite” în unele dintre măsurile punitive luate de administrația Reagan după ce a denunțat bombardarea israeliană asupra reactorului nuclear irakian, bombardarea sediului Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OLP) din Beirut, care a dus la uciderea multor civili, și anexarea înălțimilor ocupate ale Golanului sirian, toate cu încălcarea dreptului internațional.

Curând după aceea, SUA și-au inversat măsurile punitive, iar Israelul a devenit de departe cel mai mare beneficiar al ajutorului SUA, statutul său fiind ridicat la cel mai de preț aliat al SUA în Orientul Mijlociu. Simțindu-se împuternicit, Israelul a invadat Libanul sub pretextul combaterii terorismului, ducând la zeci de mii de victime palestiniene și libaneze și la o ocupare de 18 ani a sudului Libanului.

În deceniul următor atentatelor din 11 septembrie 2001 Israelul a devenit cel mai apropiat partener și cel mai mare câștigător al „Războiului global împotriva terorii” pornit de Washington, folosindu-și statutul privilegiat pentru a zdrobi violent a doua intifada palestiniană.

În anii 2010, Israel l-a umilit pe președintele Barack Obama în privința Iranului și Palestinei, acuzându-l că sprijină diplomația periculoasă cu ambele, ceea ce, potrivit lui Netanyahu, ar duce la „uciderea în masă a israelienilor”. Zăpăcit de hiperbola israeliană, Obama a continuat să sporească garanțiile de securitate ale SUA, să subvenționeze apărarea israeliană și să angajeze un program de 38 de miliarde de dolari în ajutor militar.

Israelul nu și-a cruțat nici aliații europeni. În 2015, ministrul său de externe de atunci, Avigdor Lieberman, i-a acuzat de „trădare” și de „alimentare anisemitism” doar pentru că sprijină statalitatea palestiniană, mergând până la paralele cu puterile europene care au abandonat Cehoslovacia naziștilor în 1938.

În acest fel, hiperbola israeliană a fost un succes remarcabil. A galvanizat susținătorii sionismului și i-a șantajat pe liderii occidentali să tacă sau să sprijine Israelul, făcându-i pe unii conciliatori, pe alții complici, cu războaiele și crimele sale.

Auto-victimizarea isterică a Israelului maschează, de fapt, belicozitatea sa, iar hiperbolele liderilor săi sunt instrumente de expansiune și dominație, mai degrabă decât de supraviețuire.

Publicat de Solidaritate România-Palestina

Solidaritate cu poporul palestinian în lupta sa pentru libertate, justiţie și pace!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: