Aceștia sunt eroii tăi, Israele, ucigașii copiilor și adolescenților

. Gideon Levy: O scurtă istorie a uciderii copiilor

Mai întâi ne-a fost rușine, apoi am fost șocați și chiar am investigat. Apoi am negat și am mințit. După aceea, le-am ignorat și reprimat, am căscat și ne-am pierdut interesul. Acum suntem în cea mai proastă fază dintre toate: am început să lăudăm ucigașii copiilor. Atât de departe am ajuns.

Primul copil pe care mi-l amintesc nu avea nici măcar o zi. Mama lui, Faiza Abu Dahuk, l-a născut la un punct de control. Ea a fost respinsă de soldați de acolo și de la alte două puncte de control, până când a fost nevoită să-l nască, în noaptea rece și ploioasă. Când a ajuns, în cele din urmă, la un spital, copilul era deja mort.

Cazul a fost discutat la o ședință a guvernului israelian. Un ofițer a fost demis și a urmat o mini-furtună. Asta a fost în aprilie 1996, în anul speranței și al iluziilor. Patru ani mai târziu, când a izbucnit a doua Intifada, soldații l-au ucis pe Mohammed al-Dura în fața camerelor de filmat, iar Israelul trecuse deja la faza negărilor și minciunilor: Dura nu a murit. Soldații israelieni nu l-au ucis. Poate că s-a împușcat, poate că este în viață până în ziua de azi.

Firave urme de rușine și vinovăție încă se lipeau de noi, cumva. După aceea au urmat 20 de ani de indiferență și mulțumire. Soldații israelieni au ucis 2.171 de copii și adolescenți și niciunul dintre aceste cazuri nu a șocat pe nimeni aici, nici nu a declanșat o investigație reală și nu a dus la un proces. Peste 2.000 de copii în 20 de ani – 100 de copii, trei săli de clasă pe an. Și toți, până la ultimul, au fost găsiți vinovați de propria lor moarte.

Orice israelian ar fi bucuros să explice că sunt teroriști, iar soldații sau poliția nu aveau de ales decât să-i execute. Între viața copiilor și sacra viață a soldaților israelieni, bineînțeles că preferăm soldații, deși există aproape întotdeauna o a treia posibilitate: ca nimeni să nu fie ucis.

Zilele trecute a fost declarată următoarea fază: Israelul îi laudă pe ucigașii copiilor; ei sunt noii eroi. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată înainte. Erau palestinieni, terorişti, dar totuşi erau copii. De acum înainte, ia viața unui copil palestinian și vei fi un erou pe prima pagină a ziarului sau în topul știrilor TV, inclusiv poza ta îndrăzneață, pixelată. „Eroul din Orașul Vechi” – un ofițer de poliție de frontieră „a ucis un terorist și a prevenit un dezastru major” (Yedioth Ahronoth, joi). Nicio mențiune în titlul epocii terorismului periculos, desigur. Cum ucid cuvintele…

Când ucigașii copiilor și adolescenților, chiar și atunci când sunt înarmați cu un cuțit, sunt lăudați de mass-media și de comandanți, acest lucru încurajează următoarea crimă. Nu există niciun copil cu un cuțit pe care poliția de frontieră bine blindată să nu-l poată aresta fără să-l omoare. Dar poliția este prea lașă. Așa l-au ucis pe Eyad al-Hallaq, un adolescent autist. Eroii adevărați l-ar fi arestat, nu l-ar fi împușcat. Dar de ce să te deranjezi dacă poți să ucizi și să devii un erou?

Majoritatea copiilor pe care armata și poliția de frontieră îi ucid nu ar fi trebuit să fie uciși. Acum, merită să-i ucizi, mass-media te va încununa drept „Eroul Orașului Vechi”.

Aceștia sunt eroii tăi, Israele, ucigașii copiilor și adolescenților.

Courtesy of Gideon Levy / Haaretz